Îi vor putea supravieţui agriculturii moderne căpiţele gigantice care se clădesc de veacuri în România?

Aceste clăi înalte de trei metri constituie în toiul verii culminarea unei zile de trudă pentru întreaga familie, de la copii la bunici. Ei taie împreună iarba crescută până la brâu, o lasă la uscat în arşiţa soarelui, apoi o clădesc pe verticală pentru a o depozita pentru la iarnă, pieptănând suprafaţa fânului de sus în jos pentru a-l proteja de vitregiile vântului, ploii şi zăpezii. Pe parcursul iernii din căpiţă se scote fân şi li se dă animalelor. Munca e colectivă şi implică mult efort fizic, iar de pe urma ei au de beneficiat mult mai multe specii decât doar oamenii şi animalele lor. Cercetările arată că aceste fâneţe sunt printre cele mai bio-diverse ecosisteme terestre de pe planetă, înţesate de greieri, fluturi şi păianjeni, precum şi peste 100 de specii de ierburi şi flori, printre care şi Knautia arvensis, Galium mollugo şi Lathyrus nissolia. Iar însăşi activitatea umană e cea care face ca aceste habitate să fie atât de bogate în viaţă sălbatică: sute de specii de plante, păsări şi insecte s-au adaptat pe parcursul secolelor de cultivat şi cosit, ajungându-se ca ciclurile vieţii lor să fie întreţesute cu agricultura. Sunt cercetări care arată că fâneţele tradiţionale din România sunt mai bogate în specii sălbatice decât păşunile protejate prin declararea lor rezervaţii naturale. Din mai până în iulie, când se taie prima oară iarba, fâneţele se umplu cu flori şi insecte. În România se regăsesc unele dinte cele mai vaste păşuni din Europa încă gestionate prin metode tradiţionale. Dar pe măsură ce agricultura modernă se infiltrează, căpiţele ajung să devină simbolul unui mod de viaţă pe cale de dispariţie. Sarig Attila, un fermier din Ghimeş-Făget, un mic sat de munte din Carpaţii Orientali, spune: "Îmi place locul în care am copilărit. Văd o valoare enormă în ce au creat strămoşii noştri - abordarea lor blândă a naturii, respectul lor pentru ea şi modul în care lucrau ei pământul, creând o biodiversitate extrem de bogată". Familia lui trăieşte în sat de cel puţin patru generaţii. Ghimeş-Făget are 5.000 de locuitori, ale căror ferme produc în general cam tot ce au nevoie de 400 de ani, existând aici un amestec de oi, vaci, grâu şi alte cereale. Mulţi săteni pot numi peste 120 de specii de plante, au constatat etno-ecologiştii [ramură a antropologiei care studiază relaţia dintre populaţii şi mediul lor - n.trad.]. În mai toată Europa de Vest răspândirea fertilizatorilor chimici a provocat dispariţia păşunilor bogate în specii sălbatice, care în mod normal ar fi trebuit să acopere întreaga zonă rurală. În ultimul secol Regatul Unit şi-a pierdut 97% din păşunile cu floră sălbatică. Şi în România situaţia se schimbă rapid: tinerii abandonează satele, plecând la muncă în alte părţi ale Europei, iar oamenii şi caii sunt înlocuiţi de maşinării şi fertilizatori. În ultimii 15 ani au sosit în Ghimeş-Făget mici maşini care taie iarba şi o aşează în brazde, dar sunt şi tractoare mai mari. Attila spune: "În ultimii 300 sau 400 de ani n-a fost aproape nici o schimbare, iar acum, în ultimii 30 de ani, totul se schimbă extrem de rapid. În ultimii câţiva ani se schimbă ca fulgerul". Acum nu mai există în sat decât câteva familii care fac fânul prin metoda strict tradiţională. Fiindcă mulţi tineri au plecat, Attila nu mai are pe cine plăti pentru a-l ajuta, astfel că e mai ieftin să folosească o maşinărie. "Oamenii îşi iau tractoare fiindcă sunt mai puternice decât caii şi pot face multe lucruri", spune Attila, care se teme că legătura de veacuri dintre om şi natură e acum pe cale să dispară. Dar sunt şi mulţi oameni care acţionează pentru ca acele căpiţe aurii să nu devină relicve ale trecutului. Nat Page e directorul Fundaţiei Adept, o organizaţie din România care se ocupă cu conservarea biodiversităţii şi dezvoltarea rurală şi care colaborează cu fermierii în vederea unei gestionări optime şi profitabile a păşunilor. Îi ajută pe fermieri să acceseze fonduri pentru protecţia biodiversităţii şi să-şi creeze pieţe de desfacere. Fundaţia se ocupă de o zonă de 30.000 de hectare de păşune situată la sud de Sighişoara, în sud-estul Transilvaniei, şi cuprinzând în total 5.000 de mici fermieri. "Poţi merge zile întregi numai prin fâneţe", spune Page. "Transilvania e ultima ţară [sic!] a Europei care încă mai are peisaje agricole tradiţionale excelente şi pe mari întinderi. Dorim să le oferim micilor fermieri stimulente pentru a rămâne pe loc." Însă în teren distrugerea metodelor tradiţionale româneşti continuă neabătută, existând zone în care jumătate din fâneţe sunt lăsate necosite. Dispariţia acestor fâneţe tradiţionale "žare loc pretutindeni"ť, spune Attila, şi, în lipsa intervenţiei omului, biodiversitatea a intrat în declin. "Nu sunt oameni suficienţi pentru a face treaba - tinerii abandonează satul." "Pentru mine e trist", spune el. "Eu văd o valoare enormă în acest lucru, dar noua generaţie nu o vede."