Sparanghelul e afrodisiac? Mit sau adevăr

A avut de secole reputația de a fi afrodisiac. Egiptenii o numeau „tulpina iubirii și plăcerii” și au imortalizat-o în basoreliefuri. Grecii i-o dedicaseră Afroditei, zeița iubirii. Pentru romani, sparanghelul era o legumă „de plăcere și de dragoste”!
Această reputație sulfuroasă a făcut ca sparanghelul să fie interzis de la gătit în Evul Mediu. Ludovic al XIV-lea a fost cel care l-a reabilitat, nu știm dacă din acest motiv (dar este foarte posibil având în vedere energia iubitoare a Regelui Soare!). În orice caz, era atât de îndrăgostit de el, încât a cerut să îl aibă pe masă în toate anotimpurile. Drept urmare, grădinarul său șef, La Quintinie, a inventat apoi un mod de cultivare în seră și sub un „strat cald”.
Cu toate acestea, nimic din compoziția nutrițională a sparanghelului nu justifică reputația sa de afrodisiac. Este bogat in caroteni antioxidanti, fibre, vitamine din grupa B si mai ales folati (vitamina B9). Vitamina C se găsește doar în sparanghelul verde. Iar dacă sparanghelul dă urinei, aproape imediat după masă, un miros deosebit, este din cauza unei molecule foarte aromate, asparagina.
Singura explicație posibilă este forma falica a sparanghelului... În plus, conform lui Julie Amerlynck, autoarea Phraséologie potagère, sparanghelul a desemnat, din 1864, genul domnilor în limbajul argotic. Și îi datorăm lui Auguste Le Breton, în „Langue verte et noirs desseins” (publicat în 1960 de Presses de la Cité), expresia „a merge la sparanghel” care înseamnă (pentru prostituate) a merge în căutarea clienților.