Urzica – un aliat valoros pentru sănătatea ta!
Modestă şi nesuferită din cauza ţepilor ei, Dumnezeu i-a dăruit urzicii puteri miraculoase de vindecare. Numele urzica (urtica dioica) provine de la cuvântul „uro”, ce înseamnă “eu ard” şi sugerează senzaţia de usturime ce apare la atingerea ei. Această cenuşăreasă a plantelor are mari probleme de „imagine”: buruiană de frunte, tăiată cu coasa, când ocupă teritorii prea mari în fâneţe şi în grădini, e foarte greu să o reconsideri drept plantă medicinală cu însuşiri de excepţie.
11 Septembrie 2015, 05:15
Dar ăsta e adevărul! Nenumărate studii şi cercetări făcute în ultimii ani au arătat că în frunzele, în seminţele şi în rădăcinile urzicii există adevărate farmacii, unde sunt produse medicamente care vindecă fără greş sute de boli. În toată lumea există aproximativ 40 de specii de urzică, de la soiurile pitice din apropierea Cercului Polar, până la urzicile gigant, de patru metri înălţime, din pădurile tropicale.
În Noua Zeelandă există chiar arborele de urzică (Urtica ferox), ale cărui frunze secretă o asemenea cantitate de substanţe iritante, încât o urzicare poate omorî o căprioară sau chiar un om. Cele două specii de urzică existente la noi (urzica mare şi urzica mică) nu ajung la asemenea “performanţe”, însă au calităţi uimitoare, mai ales în domeniul vindecării bolilor.
Cunoscută încă din Antichitate pentru virtuţile sale alimentare şi medicale, urzica este recomandată frecvent în curele alimentare şi terapeutice de primăvară. Considerată ca o plantă sacră, urzica vie se consumă pe toată durata Postului Mare, în mod obligatoriu în ziua Dochiei, în Săptămâna Patimilor şi în Sâmbăta Paştelui.
Cum recoltăm urzica
Urzica este o plantă răspândită aproape pe întreg globul terestru. În scopuri alimentare se recoltează partea aeriană a plantulelor tinere, imediat după răsărire, pe cât posibil dimineaţa pe rouă, fie la începutul primăverii, fie toamna după otavă. Se pot folosi şi frunzele adunate cu mănuşa, prin strujire, până la înflorire.
Valorificarea se face în stare proaspătă, în diferite mâncăruri sau în stare uscată, după ce au fost ţinute la umbră, în strat subţire, în încăperi bine aerisite şi păstrate în săculeţi de pânză. În scopuri medicinale se recoltează plantele în întregime (frunze, tulpini, rădăcini, seminţe), întrucât toate organele vegetale au proprietăţi terapeutice. Recoltarea se poate prelungi până în lunile octombrie şi noiembrie.
Se lasă să se ofilească pentru a pierde proprietăţile urzicante şi apoi se usucă la umbră. Rădăcinile, (mai exact, rizomii, adică tulpini subterane în care urzica îşi depozitează peste iarnă substanţele de rezervă) se smulg din sol primăvara şi toamna, se spală şi se usucă la soare sau în locuri bine aerisite.
Proprietăţile terapeutice şi alimentare ale urzicilor sunt datorate bogăţiei în unele substanţe bioactive între care predomină complexul de săruri minerale, în deosebi fier, magneziu, calciu, potasiu şi siliciu.
În plus, există o mare cantitate de vitamina C (de 200 de ori mai mult decât în mere), precum şi alte vitamine importante cum ar fi K (cu acţiune antihemoragică), PP, complexul B şi provitamina A (beta-caroten).
