Mii de farmacii, într-o singură plantă: roiniţa
E o plantă înaltă de aproape un metru, cu flori albe-liliachii şi cu frunzele de un verde deschis. Dar ceea ce o distinge printre suratele ei din natură e mireasma pe care o răspândeşte şi care seamănă cu lămâia. La ce este bună această plantă medicinală? Grea întrebare! Nu ne-ar ajunge pagini întregi pentru a răspunde la ea!
17 Iulie 2015, 05:21
Scurt istoric
Originară din Asia Mică şi din ţările mediteraneene, roiniţa era folosită de arabi că întăritor pentru inimă. Dioscoride o elogia ca remediu contra muşcăturilor de scorpioni şi de câini, şi drept calmant contra durerilor de dinţi. Pliniu recomanda roiniţă pentru întărirea vederii şi, preventiv, împotriva albeţei (cataracta), administrată sub formă de picături obţinute din sucul plantei, combinat cu miere.
Sfânta Hildegard van Binger scria: „Cine mănâncă melisa în salate, râde din suflet, pentru că spiritul ei încălzeşte inima”. „Melisa are proprietăţi excepţionale de întărire a inimii, mai ales noaptea, când ea bate neregulat şi produce frică.” „Purifică sângele, alungând tristeţea şi melancolia.”
Herboristul medieval Valentino spunea că melisa dă vise frumoase şi induce somnul uşor, dacă e mâncată imediat după cină. În 1611, călugării carmelitani au inventat o licoare miraculoasă, „spirtul de roiniţă”, a cărui reţetă a fost ţinută secretă până târziu.
Astăzi se ştie că leacul era preparat cu frunze de roiniţă, bucăţi de lămâie, scorţişoară, nucşoara rasă, coriandru şi vin alb. Astrologia asociază roiniţa (numele vine de la roiurile de albine atrase de mirosul ei) cu Soarele şi planeta Jupiter.
Răspândirea
Cunoscută în popor şi sub numele de melisă, mătăciune sau iarba de alămâi, roiniţa creşte mai ales în sudul şi în vestul ţării, unde preferă coastele pietroase şi însorite din pădurile de stejar, de salcâm sau din răriturile de fag. Înfloreşte acum, la sfârşit de mai – început de iunie, şi poate fi găsită cu precădere în vestul ţării – Arad, Timişoara, Caraş Severin, în Bihor, dar şi în zonele sudice ale Olteniei şi Munteniei.
Recoltarea
De la roiniţă se culege partea aeriană (tulpină, frunze, flori), prin tăierea cu grijă, pentru a nu dezrădăcina planta, care va da apoi alte tulpini. Culesul se face pe timp frumos, însorit, în zile fără vânt (vântul favorizează evaporarea uleiurilor volatile din plantă, care sunt un principiu activ foarte important).
Imediat după culegere, tulpinile de roiniţă se pun la uscat în strat subţire, într-un loc umbros şi lipsit de umiditate. Dintr-o jumătate de kilogram de plantă proaspătă, rezultă aproximativ o sută de grame de plantă uscată. În stare proaspătă, frunzele de roiniţă pot fi folosite ca adaos în salatele de crudităţi, cărora le dau o aromă şi o savoare deosebite.
Şapte reţete de preparare a roiniţei
Pulberea. Se obţine prin măcinarea cât mai fină, cu râşniţa electrică de cafea, a tulpinilor uscate de roiniţă. Depozitarea pulberii obţinute astfel se face în borcane de sticlă închise ermetic, ţinute în locuri întunecoase şi reci, pe o perioadă de maximum două săptămâni (deoarece uleiurile volatile se evaporă foarte rapid).
De regulă, se administrează de 3-4 ori pe zi, câte o jumătate de linguriţă rasă, pe stomacul gol.
