Zamă de „păstări” (rețeta bunicii)

Zvârlugă, cum eram la anii ăia, mi se pusese și-un nume pe măsură: gârițuș de pe Tazlău... adicătelea un peștișor nu mai lat decât degetul, care se zbătea fără hodină, iar când se-ntâmpla să-l prinzi, cu mâinile goale, te-nțepa ușurel, ca să te convigă să-l arunci înapoi.

Nu, nu o rețetă de pește am de gând să vă dau. Dar tot despre vară, vacanță și bunici e vorba. Și despre blidul cu zamă de „păstări”. Cum, nu știți ce-s „păstările”? La mine acasă așa se zicea la fasolea verde de arac, culeasă pentru o supă sau o ciorbă bună, taman în inima verii. Ruptă de pe arac și spălată în apă rece abia scoasă din fântână, fasolea verde era ușor de preparat și gata la vreme pentru masa de prânz, când aveau să se întoarcă bărbații casei de la cosit. Cum se prepară? Iată rețeta bunicii, așa cum mi-o aduc aminte:

Fasolea verde se ciupește ușor la capete și se rupe în două (așa va fierbe mai iute). Se pune la fiert, în apă clocotită, cu o ceapă tocată mărunt și un vârf de cuțit de sare. Când este fiartă - de-o iei ușor în dinții furculiței - adaugi roșii de grădină, tăiate felii, o lingură de ulei și-o mai lași pe foc un sfert de ceas. Pe vremea mea, fasolea trebuia să fie moale, fiartă bine-bine. Acum, la modă e să fie puțintel „al dente”, în stil italian.

De-i zi de post, zama de „păstări” se mănâncă așa, rece sau caldă, cu mămăligă ori cu pâine de casă. Dacă e zi de dulce, o poți drege cu smântână. Și cu mărar din belșug. Cât fructele n-au început a se coace - sunt crude și la mine în sat li se zice „gorgoaze” - atunci poți acri zama asta, cu caise, cu prune, cu zarzăre sau aguridă...