Descoperirea divina este cuprinsă în Sfanta Scriptura și in Sfanta Tradiție.

Noul Testament este o colecție de 27 de cărți, așternută fiind, in scris, de ucenicii Mantuitorului, in circa 50 de ani. Aceasta reprezintă un tablou istoric al vieții și activității Mantuitorului Hristos și a Apostolilor Săi, oglindită atat in istoria evreilor cat și cea universală.

Aceste scrieri au luat denumirea de ,,Cărțile Noului Legămant sau Așezămant,, spre a se deosebi de cărțile vechi-testamentare, care sunt revelația divină prin gura proorocilor, inaintea venirii Domnului Iisus Hristos si care s-au numit ,, Cărțile Vechiului Legămant,,.

Canonul Scripturii iudaice (Vechiului Testament) s-a format treptat, cărțile despre a căror origine divină a fost încredințat poporul iudeu fiind adunate și păstrate în Sfânta Sfintelor, alături de chivotul cu tablele Legii (Deuteronom 31, 9).

În general este adoptată părerea că încheierea canonului iudaic s-a făcut în timpul reorganizării politice și religioase a poporului iudeu, după întoarcerea lui din robia babilonică, și că această lucrare de încheiere a săvârșit-o bărbatul providențial al acelor timpuri: Ezdra (2 Macabei 2, 13; iudeul Iosif Flaviu, Contra ApionemI, 8).

Biserica a ținut la loc de cinste Legea lui Moise, pe proroci și psalmii lui David, (Luca 24, 44, denumirece semnifică în rezumat scrierile cuprinse în canonul Vechiului Testamentdin vremea Mântuitorului și a Sfinților Apostoli) pentru că ele conțin descoperiri făcute de Dumnezeu prin oameni curați cu privire la voia Sa, referitorla semnele venirii pe pământ a Răscumpărătorului promis în Rai, precum și rugăciuni scrise sub inspirația Duhului Sfânt